Ganduri


Pentru cine nu ştie, azi Adevărul a dat gratis cu ziarul o carte. M-am trezit şi eu mai devreme cu 45 de minute, pe care le-am petrecut umblând din chioşc în chioşc întrebând de ziar. Chioşcurile împărţite în 2 categorii – cele care nu au primit ziarul, şi cele care l-au epuizat. Cele mai interesante momente au fost când o vânzătoare mi-a demonstrat ce bune-s termopanele de la chioşcul ei, că vorbea ca peştele-n acvariu – cu geamul închis şi zgomotul de la trafic evident că n-am auzit nimic, şi când o altă vânzătoare (poza ei ar trebui să fie în dicţionar la definiţia termenului isteric) a început să zbiere la mine mai-mai să mă şi ia la palme că de la 5 dimineaţa cum am eu pretenţii să mai găsesc ziarul la ora aia (adică 7 – a se observa structura plină de logică şi în perfectă concordanţă cu normele gramaticale actuale).

Ca să fiu perfect cinstit, nici măcar nu ştiu ce carte s-a dat azi cu ziarul şi prin urmare, ce carte am căutat. Dacă era aşa important să o am, o puteam cumpăra până acum fie din vreo librărie, fie de la vreun anticariat – aşa că nu simt altceva decât regret că mai puteam să dorm o juma’ de oră.

Sunt însă alte lucruri (şi mai ales fiinţe) pentru care nutresc cu totul alte sentimente. Pentru cei care nu sunt din Bucureşti (sau nu merg cu transportul în comun): există două ziare gratuite care se găsesc dimineaţa la metrou, la casele de bilete de la transportul în comun şi prin benzinării. Se găsesc în nişte cutii mari pe principiul ca fiecare să îşi ia câte un ziar. Într-o dimineaţă m-am certat cu o tanti care luase un snop (vreo 10) că nu mi se pare corect dacă e gratis să le iei pe toate. Ea a argumentat că ducea colegelor de birou – ăsta e românul: se duce la birou să citească ziarul, nu să muncească. Şi eu dau ziarul colegilor de la muncă – îl las pe un birou şi cine vrea să îl citească îl ia şi-l citeşte. Şi nu s-a întâmplat să se supere nimeni până acum din cauză că e un singur ziar la vreo 20 de oameni.

Ceea ce însă nu am priceput în ruptul capului – acum vreo săptămână am văzut un nene care luase 2 teancuri mari de ziare la sacoşe. Cred că în total luase vreo sută, dacă nu şi mai multe. De ce? Ce faci cu 100 de ziare? Mai ales că în toate scrie acelaşi lucru. Nu era nici un talon de concurs ataşat sau mai ştiu eu ce care să motiveze gestul. Plus că la ce figură de ‘telectual avea omul… (ştiu, nu sunt politically correct, şi nici nu intenţionez să fiu).

Îmi vin în minte două posibile explicaţii: a auzit că se scumpeşte hârtia igienică. Da, numai că tuşul ăla conţine un acid puternic care în contact cu fundul (şi numai cu fundul) se activează şi începe să ardă organismul pe dinăuntru în cel mai crunt mod posibil. Sau ca să le folosească la făcut focul în sobă – numai că tuşul este similar compoziţional prafului de puşcă; pus în cantităţi mari pe foc explodează…

Sunt convins că omul nostru ştie asta, aşa că întrebarea rămâne: ce voia el să facă cu 100 de ziare în care scrie acelaşi lucru?

Anunțuri

Disclaimer: Această poveste este o operă de ficţiune. Deocamdată.

Noapte. Ora 2:42. La dispeceratul 112 sună un telefon. O doamnă în vârstă se plânge că o a început de 10 minute să o înţepe în piept, după care a apărut o durere care a crescut în intensitate şi a ajuns „ca o gheară”, care durere s-a întins până în barbă şi pe mâna stângă, şi în plus abia mai poate să respire. Dispecera îi ia datele şi trimite o ambulanţă la adresa indicată.

Cea mai apropiata salvare era la 2 străzi distanţă, aşa că a ajuns în faţa blocului în nici 5 minute. Doctorul, asistenta şi şoferul coboară din salvare şi se îndreaptă grăbiţi spre intrarea în bloc, însă, surpriză, uşa era încuiată. Se uită de jur împrejurul uşii dar nu văd nici un interfon (dispecera întrebase de interfon, dar i se spusese că nu există aşa ceva, deci nici o surpriză aici). Şi totuşi, uşa era încuiată. Şoferul aleargă înapoi la maşină, contactează dispeceratul comunicând care este problema.

Dispecera formează numărul de telefon de la care primise apelul. Telefonul sună în gol. Între timp, şoferul porneşte sirenele salvării şi începe să claxoneze de zor. Doctorul aleargă în jurul blocului căutând o fereastra a unui apartament în care să bată, poate s-o trezi vreun vecin care să le deschidă. Ferestrele sunt mult prea sus.

Un dispecer vine cu o idee: toţi cei din tura de noapte încep să sune la numerele de telefon cu adresa în blocul respectiv. Între timp, un alt dispecer a anunţat deja echipa de descarcerare. Din 14 numere, la 8 o voce înregistrată îi anunţă că au fost deconectate. Un robot telefonic se oferă să le preia un mesaj.

Şi dacă n-ar fi aşa frig, poate s-ar îndura un vecin să iasă la geam sau e balcon să vadă ce se întâmplă.

5 telefoane sună în gol. În sfârşit, unul răspunde. O voce de bărbat, adormit.

„Mdeeeaaah”

„Bună seara, de la Salvare suntem. Nu vă supăraţi, aţi putea să…”

„De la ce???”

„De la Salvare”

„Care Salvare??”

„Serviciul de Ambulanţă”

„Ce serviciu de ambulanţă? hai, dom’le, la ora asta vouă vă arde de glume???”

„Nu e nici o glumă. O veci…”

Click! Persoana de la celălalt capăt a închis. Numărul magic. Mai sună o dată. Şi sună… şi sună… şi sună…

„Deaaaa!!!”

„Domnule, o vecină de-a dumneavoastră…”

„Hai sictir!”

Click!

Sună din nou. Ocupat. A lăsat receptorul ridicat. Preventiv. Se revine la celelalte numere care nu au răspuns. Şi sună… şi sună… şi sună…

Soseşte şi maşina de la Descarcerare.

„Alooo???”

„Bună seara, de la Salvare suntem. O vecină de-a dumneavoastră a căzut în casă şi echipajul de la salvare nu poate să intre în bloc. Vă rugăm, coborâţi şi descuiaţi-le uşa de la intrare!!”

Click!

„Asta e poartă de cetate! Ne ia o oră să spargem încuietoarea… băi şi ce gratii au! Nu poti nici să bagi mâna printre ele, nici să le tai”

În acest moment, un domn îmbrăcat în halat şi pe trei sferturi adormit iese din scară şi descuie uşa.

„Poftiţi! Vedeţi că liftul nu merge!”

Echipajul de la ambulanţă şi cu membrii echipei de descarcerare aleargă în sus pe scări. Abia se mai ţin pe picioare când ajung la etajul 9. Uşa din dreptul liftului! Sună la sonerie. Nici un sunet. Apasă pe clanţă. Uşa se deschide. O singură lumină aprinsă. În cameră, lângă pat, o doamnă cu părul alb este întinsă pe covor.

[via Imagine Romania]

… de data asta, Italia

La sfîrşitul premierei cu spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Florin Fătulescu, prezentat drept „important regizor american de origine română”, a avut loc un incident între un spectator (Răzvan Penescu) şi interpretul principal (Claudiu Bleonţ). Răzvan Penescu a huiduit spectacolul şi a strigat, de cîteva ori, „Ruşine!”. Claudiu Bleonţ şi-a pierdut cumpătul, l-a invitat pe spectator pe scenă şi i-a cerut să rostească un monolog.

 

Ce zice”acuzatul”:

„Pe scurt, m-am plictisit crunt. Nu ştiu de ce nu am plecat, cred că (şi) spectacolele proaste au o doză de fascinaţie, te întrebi până unde poate să meargă. La final, am vrut să nu aplaud, ca la multe alte spectacole dezamăgitoare, să penalizez prin non-acţiune ceea ce a fost pe scenă. Mă aşteptam la aplauze jenate, de complezenţă, ştiam că publicul român e îngăduitor şi înghite multe. Dar, surpriză, oamenii din sală s-au ridicat imediat în picioare, să aplaude ca la un mare succes. Mi s-a părut nefiresc, aşa că am început să îmi spun părerea, la fel de hotărât ca ei. Am strigat „Huo” şi „Ruşine„, tare şi de mai multe ori. Sala fiind mică, m-a auzit toată lumea.

Pentru actori, a fost şocant. Obişnuiţi cu adulaţia, nu au înţeles ce se întâmplă. Unul din ei m-a întrebat „De ce ruşine?” şi i-am spus că, după mine, au jucat execrabil. Actorul principal m-a chemat pe scenă să spun şi eu un monolog, să văd ce greu e. M-am dus pe scenă şi i-am oferit o problemă de matematică pe care să o rezolve în timp ce eu o să spun monologul. Mă amuza să văd cât de puţin pregătiţi sunt actorii pentru aşa ceva, că se pierd când reacţia unui singur spectator e alta decât cea pe care o ştiu.

 Eu nu am fost acolo. Nu am vazut piesa, nu ştiu cât de proastă a fost. Iar ce urmează reprezintă doar o părere

 

Poate ca aplauzele la scena deschisă nu fac altceva decat sa confirme nivelul de (in)cultura al maselor care merg la teatru. Ori că le dai tort, ori că le dai muraturi, tot la fel li se pare… pentru ca multi dintre ei nu se duc pentru ca le place teatrul, ci pentru că aşa face lumea bună, nu ca să vadă, ci ca să fie văzuţi (mai ales când e vorba de premiere; fiţe ca toate fiţele).

 

Iar dacă piesa de teatru e atât de complexă încât sa nu poată fi înţeleasă decât de câţiva iluminaţi („dar ce studii ai mata ca să mă critici?”) atunci de ce se mai joacă pentru publicul larg? De ce nu se pune la intrarea in sală condiţia să arăţi diploma de studii aprofundate?

 

Aplauzele gratuite obţinute de actori la finalul pieselor din ce in ce mai slabe nu fac decat sa scadă dramatic nivelul prestaţiilor lor viitoare… iar o doză de sinceritate, chiar in formă brută, ar trebui apreciată mai mult decat nişte laude şi aplauze false sau de complezenţă.

Mai multe detalii şi păreri mai avizate decât a mea găsiţi aici.

Let’s clear this up once and for all—cold weather doesn’t cause colds. Colds are caused by germs.

Pagina următoare »