De la o vreme am observat că a intrat şi în România moda reclamelor prin telefon. Sună telefonul. Răspunzi. Cineva te întreabă de la celălalt capăt al firului dacă nu vrei un card de credit, nişte asigurări, un credit fără card, alte asigurări etc etc etc. Destul de agasant, dar, în fine, sunt nişte oameni care îşi fac şi ei meseria.

    În seara asta, însă, ceva nou. Sună telefonul. Răspund. O voce mă întreabă de la celălalt capăt al firului dacă nu vreau nişte asigurări mai bune, mai ieftine, mai aşa şi pe dincolo. Şi, dacă vreau, mă invită să apăs tasta „1”. Iar dacă mi-a plăcut vocea lui, şi ţin neapărat să-l mai ascult o dată, să apăs tasta „2”. Am apăsat receptorul în furcă.

    Deşi vocea era una destul de plăcută, ideea în sine era rece, distantă… e drept, e mai ieftin să ai un ins care să aştepte ca un fraier (pardon, potenţial client) să apese tasta „1” şi abia atunci să îi povestească despre beneficiile pe care le-ar avea dacă ar deveni client, decât să ai 10, 20 sau 100 de angajaţi care să formeze din 30 în 30 de secunde un alt număr, doar-doar o accepta cineva să le asculte poezia…

Reclame