Poveste

Disclaimer: Această poveste este o operă de ficţiune. Deocamdată.

Noapte. Ora 2:42. La dispeceratul 112 sună un telefon. O doamnă în vârstă se plânge că o a început de 10 minute să o înţepe în piept, după care a apărut o durere care a crescut în intensitate şi a ajuns “ca o gheară”, care durere s-a întins până în barbă şi pe mâna stângă, şi în plus abia mai poate să respire. Dispecera îi ia datele şi trimite o ambulanţă la adresa indicată.

Cea mai apropiata salvare era la 2 străzi distanţă, aşa că a ajuns în faţa blocului în nici 5 minute. Doctorul, asistenta şi şoferul coboară din salvare şi se îndreaptă grăbiţi spre intrarea în bloc, însă, surpriză, uşa era încuiată. Se uită de jur împrejurul uşii dar nu văd nici un interfon (dispecera întrebase de interfon, dar i se spusese că nu există aşa ceva, deci nici o surpriză aici). Şi totuşi, uşa era încuiată. Şoferul aleargă înapoi la maşină, contactează dispeceratul comunicând care este problema.

Dispecera formează numărul de telefon de la care primise apelul. Telefonul sună în gol. Între timp, şoferul porneşte sirenele salvării şi începe să claxoneze de zor. Doctorul aleargă în jurul blocului căutând o fereastra a unui apartament în care să bată, poate s-o trezi vreun vecin care să le deschidă. Ferestrele sunt mult prea sus.

Un dispecer vine cu o idee: toţi cei din tura de noapte încep să sune la numerele de telefon cu adresa în blocul respectiv. Între timp, un alt dispecer a anunţat deja echipa de descarcerare. Din 14 numere, la 8 o voce înregistrată îi anunţă că au fost deconectate. Un robot telefonic se oferă să le preia un mesaj.

Şi dacă n-ar fi aşa frig, poate s-ar îndura un vecin să iasă la geam sau e balcon să vadă ce se întâmplă.

5 telefoane sună în gol. În sfârşit, unul răspunde. O voce de bărbat, adormit.

“Mdeeeaaah”

“Bună seara, de la Salvare suntem. Nu vă supăraţi, aţi putea să…”

“De la ce???”

“De la Salvare”

“Care Salvare??”

“Serviciul de Ambulanţă”

“Ce serviciu de ambulanţă? hai, dom’le, la ora asta vouă vă arde de glume???”

“Nu e nici o glumă. O veci…”

Click! Persoana de la celălalt capăt a închis. Numărul magic. Mai sună o dată. Şi sună… şi sună… şi sună…

“Deaaaa!!!”

“Domnule, o vecină de-a dumneavoastră…”

“Hai sictir!”

Click!

Sună din nou. Ocupat. A lăsat receptorul ridicat. Preventiv. Se revine la celelalte numere care nu au răspuns. Şi sună… şi sună… şi sună…

Soseşte şi maşina de la Descarcerare.

“Alooo???”

“Bună seara, de la Salvare suntem. O vecină de-a dumneavoastră a căzut în casă şi echipajul de la salvare nu poate să intre în bloc. Vă rugăm, coborâţi şi descuiaţi-le uşa de la intrare!!”

Click!

“Asta e poartă de cetate! Ne ia o oră să spargem încuietoarea… băi şi ce gratii au! Nu poti nici să bagi mâna printre ele, nici să le tai”

În acest moment, un domn îmbrăcat în halat şi pe trei sferturi adormit iese din scară şi descuie uşa.

“Poftiţi! Vedeţi că liftul nu merge!”

Echipajul de la ambulanţă şi cu membrii echipei de descarcerare aleargă în sus pe scări. Abia se mai ţin pe picioare când ajung la etajul 9. Uşa din dreptul liftului! Sună la sonerie. Nici un sunet. Apasă pe clanţă. Uşa se deschide. O singură lumină aprinsă. În cameră, lângă pat, o doamnă cu părul alb este întinsă pe covor.

 

Daca nu ne lauzi, nu ai ce cauta aici

La sfîrşitul premierei cu spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Florin Fătulescu, prezentat drept “important regizor american de origine română”, a avut loc un incident între un spectator (Răzvan Penescu) şi interpretul principal (Claudiu Bleonţ). Răzvan Penescu a huiduit spectacolul şi a strigat, de cîteva ori, “Ruşine!”. Claudiu Bleonţ şi-a pierdut cumpătul, l-a invitat pe spectator pe scenă şi i-a cerut să rostească un monolog.

 

Ce zice”acuzatul”:

“Pe scurt, m-am plictisit crunt. Nu ştiu de ce nu am plecat, cred că (şi) spectacolele proaste au o doză de fascinaţie, te întrebi până unde poate să meargă. La final, am vrut să nu aplaud, ca la multe alte spectacole dezamăgitoare, să penalizez prin non-acţiune ceea ce a fost pe scenă. Mă aşteptam la aplauze jenate, de complezenţă, ştiam că publicul român e îngăduitor şi înghite multe. Dar, surpriză, oamenii din sală s-au ridicat imediat în picioare, să aplaude ca la un mare succes. Mi s-a părut nefiresc, aşa că am început să îmi spun părerea, la fel de hotărât ca ei. Am strigat “Huo” şi “Ruşine“, tare şi de mai multe ori. Sala fiind mică, m-a auzit toată lumea.

Pentru actori, a fost şocant. Obişnuiţi cu adulaţia, nu au înţeles ce se întâmplă. Unul din ei m-a întrebat “De ce ruşine?” şi i-am spus că, după mine, au jucat execrabil. Actorul principal m-a chemat pe scenă să spun şi eu un monolog, să văd ce greu e. M-am dus pe scenă şi i-am oferit o problemă de matematică pe care să o rezolve în timp ce eu o să spun monologul. Mă amuza să văd cât de puţin pregătiţi sunt actorii pentru aşa ceva, că se pierd când reacţia unui singur spectator e alta decât cea pe care o ştiu.“

 Eu nu am fost acolo. Nu am vazut piesa, nu ştiu cât de proastă a fost. Iar ce urmează reprezintă doar o părere

 

Poate ca aplauzele la scena deschisă nu fac altceva decat sa confirme nivelul de (in)cultura al maselor care merg la teatru. Ori că le dai tort, ori că le dai muraturi, tot la fel li se pare… pentru ca multi dintre ei nu se duc pentru ca le place teatrul, ci pentru că aşa face lumea bună, nu ca să vadă, ci ca să fie văzuţi (mai ales când e vorba de premiere; fiţe ca toate fiţele).

 

Iar dacă piesa de teatru e atât de complexă încât sa nu poată fi înţeleasă decât de câţiva iluminaţi (”dar ce studii ai mata ca să mă critici?”) atunci de ce se mai joacă pentru publicul larg? De ce nu se pune la intrarea in sală condiţia să arăţi diploma de studii aprofundate?

 

Aplauzele gratuite obţinute de actori la finalul pieselor din ce in ce mai slabe nu fac decat sa scadă dramatic nivelul prestaţiilor lor viitoare… iar o doză de sinceritate, chiar in formă brută, ar trebui apreciată mai mult decat nişte laude şi aplauze false sau de complezenţă.

Mai multe detalii şi păreri mai avizate decât a mea găsiţi aici.

 

Croazieră Europeană

    La sfârşit de august şi început de septembrie am plecat într-o croazieră pe Dunăre. Am trecut prin Bulgaria, Serbia, Croaţia, Ungaria şi Austria. Am trecut şi prin Slovacia, ar fi trebuit să vizităm Bratislava, dar din cauza inundaţiilor nu am mai oprit - însă despre asta mai încolo.

 

Ce iei pe mere…

… dai pe pere. O urmare aparent paradoxală a introducerii convorbirilor gratuite de către Romtelecom a fost creşterea numărului de apeluri către reţelele mobile. De ce?

R1: dacă ai de comunicat urgent ceva persoanei X o suni. Sună ocupat, pt că persoana X vb la tel cu persoana Y. Pentru că e urgent, o suni pe mobil. Uneori un bip e suficient, alteori nu…

R2: am sunat pe cineva cu care nu mai vorbisem de ceva vreme. O roboţică mi-a spus cu o voce dulce că numărul cu pricina s-a schimbat şi îmi recomandă să sun la informaţii. Sun la informaţii, unde o altă roboţică mă anunţă că apelul meu a fost taxat cu 0,25€ +TVA. Frumos era să mă anunţe că apelul va fi taxat dacă apăs tasta “1″ pentru continuare, or something. De ăia 0,25€ sun pe mobil şi întreb care e noul număr de fix… Plus că în felul ăsta nu trebuie să-mi aduc aminte toată adresa (bonus: caută familia Ionescu/Popescu etc într-un bloc cu peste 100 de apartamente/scară şi vreo 4-5 scări. Atunci să vezi distracţie!)

 

Tag cu conţinut

Acum ceva vreme, am scris într-un post un scurt inventar cu ce am găsit pe la mine prin rucsac. Azi am văzut la Svastik un post similar. Şi aşa mi-a venit ideea de a porni o leapşă. Deci, oameni buni, ce aveţi în rucsaci?

Întrebarea este adresată în mod direct Copilului Komă, lui Andrei, lui Kro$$fire şi lui Gramo, şi în mod indirect oricui vrea să răspundă.

Şi, ca să nu vă mai pun să căutaţi, aici este lista originală cu conţinutul buzunarului exterior al rucsacului meu (destul de mic, aparent, dar, în realitate, mai încăpător ca poseta unei femei):

- facturi (plătite şi neplătite)
- chitanţe
- bilete de tren
- brichetă
- chewing-gum
- un lacat fara cheie
- o folie de paracetamol cu o pastila
- doxiciclina (5 pastile)
- deodorant
- crema de plaja (or something like that)
- un bilet de teatru şi un bilet de la un muzeu (e prea mototolit si plouat ca sa imi dau seama de la ce muzeu, dar are culori vii)
- extrase de cont de la banca
- 2 carti de vizita ale unor persoane pe care nu le cunosc
- si un pachet de servetele 3/4 plin

 

Generaţia noastră

Am primit un mail, pe care probabil l-au mai primit şi alţii… Nu ştiu cine e autorul, dar e plin de amintiri… Take a look, şi dacă vă place ce citiţi, luaţi şi daţi mai departe:

“Aceasta este o scrisoare nostalgica, adresata celor care fac parte din generatia NOASTRA.

Nascuti la sfarsitul anilor 70, inceputul anilor 80, vedem acum in anul 2007 cum casa parintilor nostri este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat`o ei, si realizam ca noi o sa platim pentru casele noastre in jur de 50 de ani. Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie sangeroase, dar ne pricepem la istorie si la politica mai mult decat cred batranii, care bombane in spatele nostru ca “noi nu stim nimic”. Suntem ultima generatie care a jucat `scunsea, Castel,Ratele si Vanatorii, Tara tara vrem ostasi, Prinsea, Sticluta cu otrava, Pac Pac, Hotii si vardistii, ultimii are au strigat “Un doi trei la perete stai”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care ne-am jucat pe jocurile video (remember Mario?) si primii care am vazut desene animate color.

Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci, iar cine avea firme gen Lee sau Diesel era deja lider de gasca. Baietii si-au scris numarul fotbalistului preferat cu pasta de dinti pe tricouri, iar fetele si-au cusut pe blugi stelute si inimioare. Noi nu am dat Capacitate, nu am dat grile la admitere si am fost ultimii Soimi ai Patriei, cu costumele alea groaznic de nepotrivite cromatic.

Am invatat poezii in romaneste la gradinita, nu in engleza, si am cantat MULTI ANI TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari. Spuneam misto si fain in loc de cool. Am sorbit din ochi Beverly Hills , Melrose Place , Twin Peaks, Dallas .. si cine zice ca nu s`a uitat ori minte ori nu avea inca televizor.
Ne uitam la desenele animate de la italieni si ne era ciuda ca nu avem si noi subtitrare sa intelegem de ce naiba s`a certat Mila cu Shiro.
Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe de apa. Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala..
Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys, si Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu stia pasii, dar toti dansam. Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears. Pe ei daca ii intrebi, “muzica a inceput cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, orikum!”
Am citit Licurici, Pif si Hercule (care aveau cadou niste jucarii bestiale) si am baut Cico si sucuri de la tec fara sa ne fie teama ca au prea multe e`uri, iar la scoala beam toata clasa dintr`o sticla de suc fara teama de virusi.
Noi am injurat arbitrul care ne`a furat la meciul cu Danemarca, si poate ca tot noi i`am trimis 10000 de mailuri de “dulce”.
Noi nu ne dadeam bip`uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround, taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris si jocuri de televizor, de care ne plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf.
Abia asteptam la chefuri sa jucam Fantanita, sau Flori, fete sau baieti, sau Sticla, sau Adevar sau Provocare, sau orice ne dadea un pretext sa pupam !pe gura! pe cine “iubeam”. Noi suntem cei care inca au mai “cerut (sau li s`a cerut)prietenia”, care inca roseam la cuvantul “SEX”, care dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa le aruncam in cap la colegi, care am completat mii de oracole, sperand ca iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie “De cine iti place?” ca ne place de el/ea.
Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si cotiere, nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacut de copii, nu ne`am spalat pe maini dupa ce ne`am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am baut doar apa imbuteliata, ne-am tavalit si balacit prin toate baltile si nu am tinut cont de cate lipide si glucide mancam.
Noi am auzit cum s`a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula, noi am fost primii care au auzit`o pe Andreea Esca, noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea “Feriti`va de magarus”.

Suntem o generatie de invingatori, de visatori, de first-timers… Daca esti de`al nostru…

Felicitari! “

 

Despre mine şi blogul meu

Zice-se ca as fi oarecum dependent de blogging:

45%How Addicted to Blogging Are You?

La un examen la cursurile de stiintele naturii de clasa a opta din Statele Unite as lua nota

Iar blogul meu ar traumatiza orice copil american… din fericire eu scriu in română şi nu dau doi bani pe traumele induse americanilor

 

Autopsia unui criminal în serie

Am găsit o imagine pe net. Aici aveţi originalul, mai jos varianta tradusă în română. Ştiu că n-o să impresioneze pe nimeni, dar tot o postez.

 

Cretinoides vulgaris

Bucharest Challenge 2007

Niciodată nu l-am înghiţit pe marele comentator de F1 Miki yadda-yadda-yadda Alexandrescu, mai puţin pentru că vorbeşte fără să ştie nici el prea bine despre ce cât mai ales pentru că îi place să se audă vorbind şi nu poate să tacă. Probabil că el când respiră automat şi vorbeşte şi să-i ceri să tacă ar însemna să moară asfixiat… Plus că-mi aduce aminte de Jonny Bravo… But enough about me… let’s talk about… me Aşa că m-am bucurat nespus că Bucharest Challenge va fi transmis pe antene… no Miki in sight… deci:
Hai să ne uităm la tv… Antena 1 şi Antena 2. Acolo, un nene se joacă de-a comentatorul fără să aibă cea mai vagă idee despre ce vorbeşte. Între timp, unul din managerii uneia din echipe dă un interviu la tv, timp în care comentatorul nostru explică. Să îl ascultăm:

… nu am putut sa aud ce zicea nenea X…

Pai cum naiba să auzi dacă tu îi dădeai înainte ca disperatu’ cu reclamă la postu’ tău. Da, ştiu că mă uit la Antena 1. Da, mi-ai mai spus de 3 ori că şi pe Antena 2… dar de ce nu te uiţi pe monitor şi să taci când vorbeşte altu’ care zice ceva ce tu nu eşti în stare să zici???

În alt moment al cursei am observat comisarii de traseu mişunând pe pistă, cât se poate de relaxaţi, în timp ce la numai câţiva metri de ei bolizii merg cu 200 km/h. Ei chiar nu-şi imaginează că dacă o maşină d-aia scapă de sub control şi se propteşte-n zid (câteva au făcut-o), la fel de bine se poate propti şi în el? A, ştiu! Vestele alea reflectorivante le conferă invulnerabilitate… this isn’t a game people! Nu există save-uri, restart, respawn şi aşa mai departe… Dacă scapă cu toţi întregi, e o mare minune.

 

Şi mai multe taxe…

    Am prins la Radio Total la ştiri un fragment dintr-un interviu (mulţumesc lui Bogdan Popescu că mi-a pus la dispoziţie fragmentul respectiv de interviu) dat de nenea Tăriceanu despre introducerea unei taxe pe autostrada Transilvania. Şi zicea aşa dânsul:

… e bine să punem taxă ca nu cumva să ne trezim cu caruţele cu cai mergand pă autostradă unii, că poate-şi imaginează că pentru asta am facut autostradă…

    Cam agramat nenea ăsta, nu? Ok, poate n-a zis “pă autostradă” şi a zis “pe”, iar eu, mai surd, am auzit cum mi-a convenit… Chiar şi aşa, “cu caruţele cu cai mergand pe autostradă unii” sună foaarte româneşte, nu? Ascultaţi şi voi, fragmentul în cauză se află aici.

    După cum a observat d-l Şarpe: când a făcut autostrada, nene, că s-a dus să îi roage pe constructori să accelereze ritmul de construcţie…

    Eu am alte probleme existenţiale: căruţele cu cai. I mean, din câte am observat eu, căruţe cu cai, vaci şi alte astfel de pericole la siguranţa circulaţiei nu mai găseşti pe autostradă. Da, am prins şi momente de-astea, când abia se inaugurase sectorul Lehliu-Drajna din Autostrada Soarelui şi nu erau încă puse gardurile de protecţie; dar acum problema pare a fi rezolvată.
    Şi atunci? Cumva s-a referit la “căruţele cu cai” as in Dacii obosite, Trabanturi şi alte maşini vai mama lor care nu-s în stare să depăşească limita de viteză pe autostradă că n-au suficienţi cai-putere? Nene Tăriceanu, poate că tu te-oi fi născut pe Harley şi simţi un nod în gât când îi vezi pe fraierii ăia că abia merg cu 100 km/h dar:

- limita de viteză pe autostradă e de 130 km/h. So??? Oficial, chiar dacă maşina mea poa’ să meargă cu 300, tot degeaba. A, am uitat, matale eşti prim-ministru şi mergi cu coloana oficială cu ce viteză vrea muşchiu lu’ matale… şi chiar dacă nu eşti în coloana oficială, care poliţist e suficient de sinucigaş să te amendeze? Chiar, de ce nu se folosesc banii de pe amenzile date (dar date, nu şpaga la mica-nţelegere cu miliţianu’) pe autostradă în loc de taxă? c-ar ieşi mai mulţi.

- din câte ştiu eu, taxa aia de drum de tre’ s-o plătesc este ca să am acces pe drumurile naţionale şi autostrăzi. So… plătesc ca să am dreptul să dau bani ca să am voie să merg pe autostradă? No, shit…

- atâta timp cât autostrada e făcută din bani publici, adică din banii mei, ce să înţeleg? Că banii ăia mi i-aţi luat ca să mă pot lăuda că uite, dom-le, şi din banii mei a fost făcută autostrada asta, da’ eu tre’ să mai dau nişte bani ca să merg pe ea?

Atunci:

Luaţi târnăcopul,
Luaţi pick-hammerul,
Şi daţi, daţi, daţi, daţi,
Să iasă banul dumneavoastră!

    Din banii mei s-a construit bucata asta de autostradă, o iau cu mine acasă! S-o pun în vitrină să mă laud la prieteni că uite dom’le ce chestii mişto au făcut ăştia cu banii mei.

No, hai, drumuri bune!