O lume nebună


Titlu: Razie pentru NATO: Mai multe prostituate au fost ridicate de pe centura Capitalei

Intrebare: voi ce intelegeti din acest titlu? Ca nu au suficiente fetite pentru numarul mare de demnitari ce vor sosi si se asigura, nu?

Disclaimer: Această poveste este o operă de ficţiune. Deocamdată.

Noapte. Ora 2:42. La dispeceratul 112 sună un telefon. O doamnă în vârstă se plânge că o a început de 10 minute să o înţepe în piept, după care a apărut o durere care a crescut în intensitate şi a ajuns “ca o gheară”, care durere s-a întins până în barbă şi pe mâna stângă, şi în plus abia mai poate să respire. Dispecera îi ia datele şi trimite o ambulanţă la adresa indicată.

Cea mai apropiata salvare era la 2 străzi distanţă, aşa că a ajuns în faţa blocului în nici 5 minute. Doctorul, asistenta şi şoferul coboară din salvare şi se îndreaptă grăbiţi spre intrarea în bloc, însă, surpriză, uşa era încuiată. Se uită de jur împrejurul uşii dar nu văd nici un interfon (dispecera întrebase de interfon, dar i se spusese că nu există aşa ceva, deci nici o surpriză aici). Şi totuşi, uşa era încuiată. Şoferul aleargă înapoi la maşină, contactează dispeceratul comunicând care este problema.

Dispecera formează numărul de telefon de la care primise apelul. Telefonul sună în gol. Între timp, şoferul porneşte sirenele salvării şi începe să claxoneze de zor. Doctorul aleargă în jurul blocului căutând o fereastra a unui apartament în care să bată, poate s-o trezi vreun vecin care să le deschidă. Ferestrele sunt mult prea sus.

Un dispecer vine cu o idee: toţi cei din tura de noapte încep să sune la numerele de telefon cu adresa în blocul respectiv. Între timp, un alt dispecer a anunţat deja echipa de descarcerare. Din 14 numere, la 8 o voce înregistrată îi anunţă că au fost deconectate. Un robot telefonic se oferă să le preia un mesaj.

Şi dacă n-ar fi aşa frig, poate s-ar îndura un vecin să iasă la geam sau e balcon să vadă ce se întâmplă.

5 telefoane sună în gol. În sfârşit, unul răspunde. O voce de bărbat, adormit.

“Mdeeeaaah”

“Bună seara, de la Salvare suntem. Nu vă supăraţi, aţi putea să…”

“De la ce???”

“De la Salvare”

“Care Salvare??”

“Serviciul de Ambulanţă”

“Ce serviciu de ambulanţă? hai, dom’le, la ora asta vouă vă arde de glume???”

“Nu e nici o glumă. O veci…”

Click! Persoana de la celălalt capăt a închis. Numărul magic. Mai sună o dată. Şi sună… şi sună… şi sună…

“Deaaaa!!!”

“Domnule, o vecină de-a dumneavoastră…”

“Hai sictir!”

Click!

Sună din nou. Ocupat. A lăsat receptorul ridicat. Preventiv. Se revine la celelalte numere care nu au răspuns. Şi sună… şi sună… şi sună…

Soseşte şi maşina de la Descarcerare.

“Alooo???”

“Bună seara, de la Salvare suntem. O vecină de-a dumneavoastră a căzut în casă şi echipajul de la salvare nu poate să intre în bloc. Vă rugăm, coborâţi şi descuiaţi-le uşa de la intrare!!”

Click!

“Asta e poartă de cetate! Ne ia o oră să spargem încuietoarea… băi şi ce gratii au! Nu poti nici să bagi mâna printre ele, nici să le tai”

În acest moment, un domn îmbrăcat în halat şi pe trei sferturi adormit iese din scară şi descuie uşa.

“Poftiţi! Vedeţi că liftul nu merge!”

Echipajul de la ambulanţă şi cu membrii echipei de descarcerare aleargă în sus pe scări. Abia se mai ţin pe picioare când ajung la etajul 9. Uşa din dreptul liftului! Sună la sonerie. Nici un sunet. Apasă pe clanţă. Uşa se deschide. O singură lumină aprinsă. În cameră, lângă pat, o doamnă cu părul alb este întinsă pe covor.

Datorită faptului că şoferul român este mult mai dispus să apeleze la claxon decât la frână, ce ar fi dacă de acum înainte toate maşinile comercializate în Ro ar avea claxonul legat la frână? Adică, în loc să urle când apeşi pe claxon, să se oprească - eventual să rămână nemişcată în locul ăla până vine poliţistul să introducă un cod de deblocare?

mai tineti minte pozele astea postate acum ceva vreme?

am aflat ce era cu pinguinul si cu inima in cauza:

via CK

… de data asta, Italia

La sfîrşitul premierei cu spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Florin Fătulescu, prezentat drept “important regizor american de origine română”, a avut loc un incident între un spectator (Răzvan Penescu) şi interpretul principal (Claudiu Bleonţ). Răzvan Penescu a huiduit spectacolul şi a strigat, de cîteva ori, “Ruşine!”. Claudiu Bleonţ şi-a pierdut cumpătul, l-a invitat pe spectator pe scenă şi i-a cerut să rostească un monolog.

 

Ce zice”acuzatul”:

“Pe scurt, m-am plictisit crunt. Nu ştiu de ce nu am plecat, cred că (şi) spectacolele proaste au o doză de fascinaţie, te întrebi până unde poate să meargă. La final, am vrut să nu aplaud, ca la multe alte spectacole dezamăgitoare, să penalizez prin non-acţiune ceea ce a fost pe scenă. Mă aşteptam la aplauze jenate, de complezenţă, ştiam că publicul român e îngăduitor şi înghite multe. Dar, surpriză, oamenii din sală s-au ridicat imediat în picioare, să aplaude ca la un mare succes. Mi s-a părut nefiresc, aşa că am început să îmi spun părerea, la fel de hotărât ca ei. Am strigat “Huo” şi “Ruşine“, tare şi de mai multe ori. Sala fiind mică, m-a auzit toată lumea.

Pentru actori, a fost şocant. Obişnuiţi cu adulaţia, nu au înţeles ce se întâmplă. Unul din ei m-a întrebat “De ce ruşine?” şi i-am spus că, după mine, au jucat execrabil. Actorul principal m-a chemat pe scenă să spun şi eu un monolog, să văd ce greu e. M-am dus pe scenă şi i-am oferit o problemă de matematică pe care să o rezolve în timp ce eu o să spun monologul. Mă amuza să văd cât de puţin pregătiţi sunt actorii pentru aşa ceva, că se pierd când reacţia unui singur spectator e alta decât cea pe care o ştiu.

 Eu nu am fost acolo. Nu am vazut piesa, nu ştiu cât de proastă a fost. Iar ce urmează reprezintă doar o părere

 

Poate ca aplauzele la scena deschisă nu fac altceva decat sa confirme nivelul de (in)cultura al maselor care merg la teatru. Ori că le dai tort, ori că le dai muraturi, tot la fel li se pare… pentru ca multi dintre ei nu se duc pentru ca le place teatrul, ci pentru că aşa face lumea bună, nu ca să vadă, ci ca să fie văzuţi (mai ales când e vorba de premiere; fiţe ca toate fiţele).

 

Iar dacă piesa de teatru e atât de complexă încât sa nu poată fi înţeleasă decât de câţiva iluminaţi (”dar ce studii ai mata ca să mă critici?”) atunci de ce se mai joacă pentru publicul larg? De ce nu se pune la intrarea in sală condiţia să arăţi diploma de studii aprofundate?

 

Aplauzele gratuite obţinute de actori la finalul pieselor din ce in ce mai slabe nu fac decat sa scadă dramatic nivelul prestaţiilor lor viitoare… iar o doză de sinceritate, chiar in formă brută, ar trebui apreciată mai mult decat nişte laude şi aplauze false sau de complezenţă.

Mai multe detalii şi păreri mai avizate decât a mea găsiţi aici.

Cu toţii facem cadouri. Unii mai des, alţii mai rar, unii cadouri mai mari, alţii cadouri simbolice… presupun ca majoritatea au dăruit la un moment dat o inimioară sau un animăluţ de pluş cuiva drag. Dar ce am văzut azi în oraş… în fine, uitaţi-vă şi voi:

 

Next Page »